•September 7, 2009 • Leave a Comment

Cu toţii avem lumea la picioare, însă cu ce rost, daca tot ce facem e să călcăm pe ea?

Saturday

•August 3, 2009 • 3 Comments

Saturday
is gray.
Would you stay
if I’d say
“stay”?

You say
“I may
stay
but only if you say:
stay”.

Spre tine

•August 2, 2009 • 1 Comment

Cand se lasa seara
M-asez pe balcon,
Greierii imi canta
Tot pe-acelasi ton.

Stelele sclipesc,
Parca-mi sunt complici:
Stiu ca locul meu
Nu este aici.

De-ar putea m-ar duce
Unde-mi este dor,
Dar acea putere
Nu sta-n mana lor.

De-as pluti pe nori,
Inima m-ar tine
Usoara ca un fulg
Ca s-ajung la tine…

Uitare

•July 30, 2009 • Leave a Comment

Viata.
Moarte.
Un destin:
e un chin
cand nu mai stim
tot ce trebuia sa fim.

Astazi

•July 29, 2009 • 2 Comments

Astazi pauza, maine revin cu o poezie noua!

🙂

VÂNT (7)

•July 28, 2009 • 3 Comments

Drumul era lung şi plăcut. De această dată, cineva păşea pe acelaşi drum cu Cătălin. Era Alina, care simţea că poate da oamenilor o nouă şansă, mai exact celui de lângă ea. Sau, cine ştie? Poate tuturora…important era că acum avea încredere.
Afară vremea se schimbase. Apusul de soare mânuia culorile ca un păpuşar iscusit. Cerul era senin, vibrant. Se simţea un vânt slăbuţ, vântul schimbării.
Există unele evenimente care ne schimbă viaţa. Nu înseamnă că, întotdeauna, luăm evenimentele ca atare, dar ele ne forţează să ne uităm în sufletul nostru, să ne răscolim. Astfel, aflăm despre noi lucruri pe care nu le cunoşteam. Aflăm că putem să depăşim momente pe care nu credeam că le putem depăşi, că avem păreri şi opinii, că avem oameni în jurul nostru. Îi avem, pur şi simplu. Sunt alături de noi când nu am fi crezut, gata să ne îndrume pe cărările sufletului nostru. Pentru că omul nu se poate descurca singur, de aceea i-a fost creată perechea.
– Tu ai înţeles ce legătură avea tot ce a zis acel bărbat cu noi?
– Hmm…nu. Nu chiar. Dar, poate că nici nu trebuie? Cel puţin nu acum, Alina. Oricum, vom avea destul timp de gândire de acum înainte.
– …Ne vom mai întâlni?
– Tu crezi în destin?
– Până acum nu credeam…dar acum cred că încep să cred…ori în destin, ori într-o forţă care ne ajută pe noi, cei rătăciţi…dar, cred că e aproape acelaşi lucru, nu?
– Probabil…tot ce ştiu e că azi nu ne-am întâlnit degeaba. Iar dacă destinul există, trebuie să-l ajutăm şi noi.
Cătălin îi zâmbi Alinei. Aşa, păşind împreună, frunzele copacilor se mişcau odată cu ei. Vântul păşea odată cu ei. Avea un iz de schimbare.

THE END

VÂNT (6)

•July 27, 2009 • 1 Comment

De după tejghea, Cătălin a observat cum un barbat pe care nu puteai să-l încadrezi unei categorii de vârstă se îndrepta spre el. Sau spre fata din spatele lui? Instinctiv, s-a uitat la ea. Exact în acelaşi timp, şi-a îndreptat şi ea privirea spre el. S-au privit adânc, apoi, ruşinaţi, au întors capul spre bărbat. Privirea lui părea să spună: “Priviţi-vă, nu vă fie teamă. Timpul e prea scurt pentru îndoială…”
– Copii, ia faceţi-mi şi mie loc la o masă cu voi, că vreau să vă spun ceva. Băiete, ia vino tu la masă aici.
Cătălin se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre masa Alinei. Se aşeză în faţa ei, iar bărbatul între ei, la masa rotundă.
– Întâi de toate, cum vă numiţi?
Astfel, cei doi au aflat cum îi cheamă. Schimbau priviri piezişe, complice, probabil datorită apropierii de vârstă. Conştientizau că seamănă.
– Ştiţi ce este tinereţea, în timpurile astea? Este ceva rar… nu mai vezi tineri, vezi doar copii, adulţi şi copii care încearcă să fie adulţi. Copii cu grija lucrurilor materiale, cu stresul competitivităţii. Toţi vor să aibă ce-şi doresc, şi ce îşi doresc sunt lucrurile pentru care ar putea fi invidiaţi, dar nu vor să le merite. Vor doar să le aibă. Şi, mai cu seamă, îşi doresc să aibă dreptate. Dar ştiţi ce nu ştiu ei?
Bărbatul reuşise să le acapareze atenţia şi să le dea senzaţia că ei colaborează, nu doar participă. Dar fuseseră luaţi pe nepregătite, nu înţelegeau aproape nimic din conversaţie. Poate că nici nu trebuia să înţeleagă ceva, acum.
– Ei nu ştiu multe…defapt noi nu ştim multe, spuse Cătălin gânditor.
– De fapt, e doar un singur lucru pe care ar trebui să-l ştie şi nu-l ştiu: că nu e important. Nu e important să ai, să deţii, pentru că lucrurile materiale sunt trecătoare. Azi le ai, mâine nu. Vine o nenorocire şi te curăţă de tot materialul pe care îl ai. Şi atunci cu ce rămâi?
– Cu nimic! răspunse prompt Alina.
– Nu e chiar aşa…rămâi cu tine însuţi! Rămâi cu ce ai acumulat pe plan spiritual, rămâi cu gândurile tale, cu ideile tale, cu experienţele prin care ai trecut. Ideile se pot materializa, se pot dezvolta. Vedeţi de ce lucrurile materiale sunt cele efemere, şi nu ideile, care doar par trecătoare? Ideile pot schimba oameni, pot schimba destine. Lucrurile materiale doar creează impresia asta. În final, vor accentua doar egoismul oamenilor, şi dorinţa de a avea. Dar o idee, un gând pus în aplicare la momentul potrivit, poate să schimbe viaţa omului. Nu trebuie să existe frica de eşec, ci doar frica de a face rău. Căci, până la urmă, noi ne suntem cele mai de preţ avuţii.
Aici, Alina a simţit nevoia să intervină. Răul, deşi nu era necesar, era prezent în vieţile tuturor. Şi, la urma-urmei, te călea.
– Nu vă supăraţi, dar nu cred că este adevărat tot ce spuneţi…
– Adevărul meu nu e acelaşi cu al tău. Dar fiecare are dreptate în felul lui. Adevărul absolut, totuşi, îl conţine şi pe al meu şi pe al tău. Important este ca, în final, să crezi. Pentru că doar atunci când crezi în ceva cu adevărat, acel ceva există.
– Dar de ce ne spui nouă toate astea?
– Cătălin, eu m-am uitat la voi, şi am inţeles că aveţi nevoie de ajutor. Sunteţi două persoane care se pot ajuta, pentru că sunteţi diferite în acelaşi fel. Vă puteţi sprijini unul pe celălalt, numai că nu ştiaţi asta. Ehh şi uite că începe să se însereze. Nu trebuie cumva să ajungeţi acasă? Şi în plus, e păcat să ratezi un astfel de apus…
Cu aceste cuvinte spuse, bărbatul se ridică şi plecă pe uşă. De după tejghea, barmaniţa lăsă să scape un chicotit. Alina şi Cătălin plecară.